Despre Biserica Odăi

Asezarea omeneasca de pe teritoriul localitatii Otopeni dateaza din epoca straveche. Cu prilejul sapaturilor efectuate in anul 1966, pentru constructia noului aeroport international, au fost identificate fragmente de ceramica veche si alte obiecte care au apartinut unei importante asezari omenesti, existente inca din prima perioada a epocii fierului (800 i. Ih.- finele secolului 1 – d. Ih.).

Intr-un strat suprapus a fost descoperita o alta asezare mai noua, din secolul al X-lea d.Ih. (F.Urseanu 1966).

Prima atestare documentara despre Otopeni, cunoscuta pana in prezent, dateaza din secolul al –XVI-lea. La 14 februarie 1587, Mihnea Turcitul Voievod intareste manastirii Sfanta Troita jumatate din Satul Islazul, jumatate din Satul Hodopeni (azi Otopeni n.n.), cu mori si tigani, toate daruite de Dobromir ban, jupanita Vilaia si fiul lor, Mihai Postelnicu (Documente privind Istoria Romaniei, veacul al XVI-lea 1960).

In 1618 Otopenii, jumatate erau ai jupanesei Vilaia, sora jupanesei Maria, fetele lui Radu Cluceru Buzescu. Maria era nevasta banului Craiovei, Ianache Catargiu (actul este de la 1618, de la Gavril Voda Movila – Istoria Bucurestilor de George I.Ionescu – Gion, Bucuresti, 1998).

La 20 mai 1620, Maria, mare baneasa, intareste din nou manastirii Sfanta Troita (numita mai tarziu Radu Voda – n.n.) jumatate din satul Hodopeni, cu rumani, daruit de jupanita Vilaia, poruncind rumanilor sa asculte. (Documente privind Istoria Romaniei, veacul al XVII-lea, 1960).

Observam ca locuitorii din Hodopeni daruiti Manastirii Sfanta Troita din Bucuresti erau rumani, adica iobagi sau vecini, pe mosia manastirii.

Istoricul Constantin C.Giurescu este de parere ca denumirea satului Hodopeni se trage de la un anume Hodopeni sau Hodoba (C-tin C.Giurascu, 1966) Este asadar, an atroponim.

Denumirea de Otopeni apare in secolul al XVIII-lea.

In anul 1778, generalul Baur, care a servit in armata rusa in timpul razboiului russo – turc din 1968 – 1776, publica, sub semnatura Mansieur de Bawr, o carte intitulata Memoires historiques et geographiques sur la Valachie.

In aceasta lucrare, autorul, printre alte sate din apropierea Bucurestilor, aminteste si de Otopeni “Otopeni – petit village avea un etang et un mouliv sur la rivere de la Pasere” (Otopeni, un sat mic, cu un elesteu si o moara, pe raul Pasarea).

In categoria din decembrie 1819 – ianuarie 1820 care reda date despre birnicii judetului Ilfov satul Otopeni este mentionat in plasa Dambovita de Sus ca apartinand manastirii Radu-Voda si vistierului Grigore Otopeanu. Catagrafia reda urmatoarea situatie: mosia Otopeni avea 7 familii de tarani fruntasi 8 familii de tarani mijlocasi si 10 familii de tarani codasi. Lude erau sapte (Ilfov, file de istorie, Bucuresti 1978, Ed. Muzeului judetean, p. 255).

In documente din secolul al XIX-lea sunt amintite si satele care formau comuna Otopeni, Astfel pe harta austriaca “General Karte ales Fiirstemthumes Walachei”, din 1867, sunt mentionate satele Otopenii de Sus si Otopenii de Jos, care formau comuna Otopeni. Pe harta sunt scrise exact aceste denumiri. Satul Odaile, care astazi face parte din orasul Otopeni, apare sub denumirea de Odaia Brancoveanului.

In ianuarie 2008 la dorinta credinciosilor din cartierul Odai al orasului Otopeni si cu sprijinul financiar al Consiliului Local Otopeni si sub atenta indrumare a parintelui diacon Ion Iliuta, au inceput lucrarile de constructie la sfantul locas, avand hramul Sfintii Martiri Brancoveni si Sfintii Imparati Constantin si Elena.


Biserica este situata in strada George Toparceanu, nr. 30, construita din caramida, are forma de cruce cu o inaltime de 24 m si o lungime la interior de 21 m, cu o suprafata utila de 200mp. In momentul de fata constructia se afla la stadiul de finisari exterioare pregatindu-ne pentru realizarea unei picturi in fresca care sa reproduca cat mai fidel stilul brancovenesc, reamintind ca satul Odai- istoric vorbind, face parte din domeniul brancovenesc.

Viața Sfinţilor Împăraţi cei întocmai cu Apostolii – Constantin şi mama sa, Elena

Marele intre imparati,  fericitul si pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constantiu Clor si al cinstitei Elena. Si era pe vremea cand crudul imparat Diocletian isi luase insotitori, la carmuirea intinsei imparatii a romanilor, asa incat, partea de rasarit a imparatiei, o carmuia insusi imparatul Diocletian, avand, la randul lui, ca ajutor, pe ginerele sau Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia.

Partea de apus avea ca imparat pe Maximian Hercule, insotit de fiul sau, Maxentiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatal Sfantului Constantin si sotul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Mai târziu, Constantin cel Mare la îndemnul lui împăratului Diocleţian, a divorţat de Elena, care nu s-a recăsătorit, ci a trăit cu credinţă în Dumnezeu, în preajma fiului său, Constantin. Si avea Constantin, sub stapanirea sa, intinse tinuturi: Galia, Spania si Britania. Dar, pe cand, in toate partile imparatiei, crestinii indurau cele mai crunte prigoniri, in tinuturile sale, Constantin, nu numai ca a oprit orice prigoana impotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiti dintre cetateni, ii folosea pe crestini la carmuirea treburilor iparatiei.

Deci, murind bunul Constantiu, in locul lui a venit fiul sau, marele Constantin, precum la Roma, in locul lui Hercule, a venit fiul sau, Maxentiu. Si s-a intamplat ca Maxentiu, sa porneasca razboi contra lui Constantin. Si istoriseste episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, ca, plecand in intampinarea dusmanului sau, imparatul Constantin se ruga, cerand ajutor de la Dumnezeu, inainte de a incepe lupta, stiind ca oastea lui este mai slaba, decat oastea lui Maxentiu. Ca raspuns la rugaciunea lui, Constantin a vazut ziua, in amiaza mare, stralucind pe cer, o cruce luminoasa, pe care scria, cu slove alcatuite din stele: „Prin acest semn vei invinge”. Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, in vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el si indemnandu-l sa-si faca steag ostasesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Cu mare credinţă a poruncit atunci oştenilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci atât pe steaguri cât şi pe haine , pe coifuri şi pe arme şi au pornit la luptă.  Deci, chipul cinstitei Cruci, punandu-l pe arme, a mers la Roma si a biruit pe pierzatorul Maxentiu, care, cazand in raul Tibru, s-a inecat, la podul Milvius, in anul 312; si asa, Constantin a eliberat pe cetatenii Romei, de tirania lui Maxentiu.

Ca semn de mulţumire către Dumnezeu, împăratul Constantin a semnat un act, după sfatul maicii sale, cunoscut până astăzi sub numele de „Edictul de la Milano”, prin care s-a dat libertate tuturor creştinilor, aceasta fiind dealtfel cea mai importantă realizare a împăratului Constantin cel Mare.  În anul 313 creştinismul a fost recunoscut de stat, însă a devenit religie mai târziu, în timpul lui Teodosie cel Mare (379-395). Însă prin Edictul de la Milano episcopii şi preoţii au fost scoşi din închisori, templele idoleşti au fost dărâmate iar în locul lor au fost clădite biserici creştine. Au fost aruncate uneltele de tortură, în timp ce cuptoarele în care se ardeau creştinii au fost stinse. Au fost de asemenea slobozite animalele sălbatice care-i ucideau pe creştini în arene. Cei care fuseseră prigoniţi pentru dreapta credinţă îi mulţumeau lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi.Mai tarziu, fericitul Constantin si-a mutat capitala imparatiei, de la Roma, la Bizant. Deci, a zidit din nou aceasta cetate si, impodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevarata noua Roma crestina numita, apoi, Constantinopol, dupa numele sau. Aceasta cetate, a fost adusa, de Imparatu; Constantin, lui Hristos, ca o roada a credintei sale (330).

Dar suferinţa creştinilor nu avea să se încheie aici pentru că, în răsărit, domnea un împărat tiran, Liciniu, care, deşi că era cumnat cu Constantin, nu voia să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu.  Îi tortura pe creştini şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori să-l biruiască în luptă, dar n-a reuşit. S-a rugat bunului Dumnezeu, însemnându-se cu semnul Crucii. Toţi ostaşii, în frunte cu Constantin, au pornit din nou la luptă împotriva lui Liciniu şi l-au înfrânt. Însă cel din urmă război l-a purtat împotriva sciţilor, în apropierea Dunării, pe care i-a biruit tot cu ajutorul Sfintei Cruci.

Împăratul Constantin a hotărât apoi să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului. A ales cetatea Vizantia, zidită de grecul Vizas, căreia, după numele său, i-a dat numele Constantinopol. Aici s-a aşezat în anul 324, cu mama sa, Elena, iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stâlp înalt, ce avea deasupra Sfânta Cruce. În acest timp a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul Evsevie, poruncind să fie botezaţi şi ostaşii săi, laolaltă cu senatorii palatului. A poruncit de asemenea să se înalţe în curtea palatului său o biserică iar sfintele lăcaşuri dărâmate de păgâni să fie rezidite, contribuind cu banii de care era nevoie, înzestrându-le cu danii.

Ca imparat al crestinilor, Constantin a aratat multa ravna si pentru unitatea credintei crestine. Si aceasta s-a vazut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare ratacire din viata Bisericii lui Hristos. Arie invata ca Hristos n-a fost Dumnezeu adevarat, imbracat in fire de om si coborat in lume, cum socoteste dreapta credinta, Hristos, pentru el, era numai o creatura trimisa sa izbaveasca omenirea. Si era mare tulburare in Biserica. Îndemnat de mama sa Elena şi de mulţi episcopi dreptcredincioşi, a hotărât să adune primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, pentru a hotărî adevărata credinţă şi a condamna pe ereticul Arie şi învăţătura sa.

S-au adunat 318 Sfinţi Părinţi din toate marginile Imperiului de Răsărit şi de Apus, în frunte cu Împăratul Constantin cel Mare. De la acest prim Sinod Ecumenic de la Niceea sunt nemuritoare minunile şi cuvintele pline de învăţături dogmatice ale marilor ierarhi şi sfinţi Nicolae, Spiridon şi Atanasie. A fost blestemată învăţătura lui Arie iar acesta a fost exclus din comunitate. Tot la acest Sfânt Sinod au fost redactate şi primele şapte articole ale Simbolului Credinţei precum şi mai multe canoane bisericeşti.

În anul 319, Împărăteasa Elena, dorind să afle lemnul Sfintei Cruci dar şi să se închine pe Golgota şi la Sfântul Mormânt al Mântuitorului, a plecat la Ierusalim, însoţită de mai mulţi ostaşi. După ce s-a rugat mult lui Dumnezeu, alături de Sfântul Macarie, Episcopul Sfintei Cetăţi, a aflat Crucea Domnului. Pe locul Căpăţânii a înălţat un sfânt lăcaş care dăinuieşte până astăzi, biserica Sfantului Mormant (Anastasis). După de a luat o parte din lemnul Sfintei Cruci, Împărăteasa Elena s-a întors la Constantinopol, apoi a plecat la Roma, unde, la vârsta de 80 de ani a trecut la cele veşnice.

Multe alte fapte de folos credintei lui Hristos au savarsit marele Constantin si maica sa Elena, pentru care s-au invrednicit a se numi „Sfintii cei intocmai cu Apostolii, imparati”.
Împăratul Constantin a domnit 42 de ani apoi, în anul 337 a trecut la Domnul, lăsând Imperiul Roman în stăpânirea celor trei fii ai săi. A fost înmormântat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.


English EN Romanian RO