DUMNEZEU TREBUIE SĂ FIE PE PRIMUL LOC
Cea mai bună soartă pentru om pe acest pământ este să facă voia lui Dumnezeu: nu numai uneori, nu superficial, nu în silă, cum se întâmplă adeseori, ci așa cum este făcută ea în ceruri.
Primele trei cereri ale Rugăciunii Domnești sunt legate nemijlocit de Tatăl: „Numele Tău”, „Împărăția Ta”, „voia Ta”. Hristos îl învaţă pe om să-L pună pe Dumnezeu pe locul de frunte, ce I se şi cuvine. Mai întâi cele cereşti, şi abia apoi cele pământeşti; mai întâi cele duhovnicesti, şi abia apoi cele trupeşti; mai întâi dumnezeiescul, şi abia apoi omenescul. Hristos rupe privirile oamenilor de la cele din jurul lor, îndreptându-le spre Tatăl şi spre toate cele ce ţin de El.
Cu noi lucrurile stau altfel: pe primul loc punem ale noastre. Grijile, nevoile, treburile înghit totul, şi alergăm cu ele la Dumnezeu ca la singura ieşire din greutăţi, însă El Însuşi poate că n-are niciun loc în viaşa noastră. De aici vin strâmbătatea, păcătoşenia, lipsa de rost a existenţei noastre. Hristos recunoaşte o singură ordine a lucrurilor, pe care o vesteşte în această minunată rugăciune: Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc.
Numai când omul va accepta cu sufletul său acest adevăr va începe pentru el adevărata viaţă creştină. Căutând mai întâi voia lui Dumnezeu şi împlinind-o pe măsura luminii care i s-a dat, el intră pe tărâmul Împărăţiei lui Dumnezeu şi începe să cunoască şi Numele Celui de la Care vine tot harul şi acoperirea orişicărei nevoi. În sufletul lui apare atunci echilibrul, şi voia lui Dumnezeu nu mai este doar acceptată cu tristă supunere, ci împlinită cu toată energia şi cu încrederea iubirii devotate.
Într-o şcoală li s-a pus copiilor întrebarea: „Cum se face voia lui Dumnezeu în ceruri?” Mulţi s-au grăbit să răspundă: „Cu tragere de inimă!”, „Cu bucurie!”, „Îndată!”… În cele din urmă s-a făcut auzit şi glăsciorul unei fetiţe foarte mici, care a răspuns cu evlavie: „Fără a fi pusă întrebarea: de ce?” Da, în ceruri voia lui Dumnezeu se face cu acea încredere care nu pune întrebări, ci îndeplineşte; aşa fac voia Domnului cei ce rostesc cea de-a treia cerere înţelegând ceea ce spun şi care îşi trăiesc viaţa potrivit ei.
Extras din Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu, Editura Sophia.
Sursa: marturieathonita.ro
CUM SĂ NE IZBĂVIM DE PATIMI?
– Gheronda, de ce cad mereu în lăcomia pântecelui?
– Fiindcă ai slăbiciunea asta. Diavolul dă atacul asupra meterezului care este slab; nu le loveşte pe celelalte care sunt bine fortificate. „Dacă ocup acest meterez, îşi spune el, cu uşurinţă le voi ocupa şi pe celelalte”. De aceea meterezul slab trebuie fortificat bine.
– Mă descumpănesc când îmi văd patimile.
– Să nu te descumpăneşti, nici să fii laşă, ci cu curaj să‑ţi prinzi patimile una câte una, începând de la cea mai mare. La început, îţi e de ajutor să nu te ocupi de patimile mai mici, ci să le loveşti şi să le dezrădăcinezi pe cele mai mari pe care le vezi. Şi pe măsură ce se slăbesc rădăcinile patimilor mari, se vor usca şi rădăcinile subţiri ale patimilor mai mici. Prin urmare, atunci când dezrădăcinezi o patimă mare, împreună cu aceasta se dezrădăcinează şi altele mai mici.
– De ce, deşi iau de multe ori hotărârea să mă lupt cu râvnă împotriva patimilor mele, în cele din urmă nu o înfăptuiesc?
– Fiindcă iei multe hotărâri odată. Patimile, precum şi virtuţile, constituie un lanţ. O patimă este legată de alta şi o virtute este legată de altă virtute, aşa cum vagoanele unui tren sunt legate între ele şi toate‑l urmează pe primul. Aşadar, dacă te hotărăşti să te nevoieşti mai mult timp, ca să tai o patimă anume şi să cultivi virtutea opusă ei, vei reuşi. Şi împreună cu această patimă pe care o vei tăia, te vei izbăvi şi de alte patimi şi se vor dezvolta virtuţile corespunzătoare. Să presupunem că invidiezi: dacă te lupţi ca să nu invidiezi, vei cultiva dragostea, bunătatea şi în acelaşi timp te vei izbăvi de mânie, de osândire, de răutate, de întristare.
– Gheronda, o patimă sau o obişnuinţă rea este mai bine să o tai dintr‑odată sau încet‑încet?
– Dacă poţi să o tai dintr‑odată, este mai bine, căci altfel lasă… rămăşiţe. Nu trebuie să întârzii. Atunci când cineva traversează un râu, mai ales pe timp de iarnă, încearcă să‑l treacă cât se poate de repede, ca nu cumva să îngheţe. Dacă îl traversează repede, până să îngheţe, se va încălzi din nou. Vezi, şi caii, atunci când îi leagă, dacă vor să se slobozească, rup funia dintr‑odată. La fel şi cu ispita, trebuie tăiată funia dintr‑odată.
– Sfântul Isaac Sirul scrie: „Nepătimire nu înseamnă a nu simţi cineva patimile, ci a nu le primi”[1]. Oare şi cel nepătimaş poate primi atacul patimilor?
– Da, se poate. Dar orice i‑ar arunca diavolul, este ars de flacăra dumnezeiască pe care a aprins‑o înlăuntrul său. Diavolul nu încetează să‑l atace pe om, dar când omul nu primeşte provocările vrăjmaşului, inima lui se curăţeşte şi Se sălăşluieşte în ea Hristos. Inima lui se preface în cuptor, în „rug aprins”[2], şi orice cade apoi în ea, este ars.
Extras din Patimi şi virtuţi– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.
Sursa: marturieathonita.ro
O, ASCULTARE, CARE DESCHIZI CERURILE!
Arhim. Efrem Filotheitul
1. Ce pildă este mai frumoasă decât cea a Domnului Iisus! Ascultarea faţă de Părintele Său nu Îl conduce la Cruce și moarte? Nu putea, ca Cel ce era de o fiinţă cu Tatăl, să Se împotrivească? Și cu toate acestea nu o face, ci pășește cu sudoare, cu durere, îngenunchează sub povara tăierii voii, după care urcă spre Golgota. Trebuie să urce, ajunge sus, unde este înălţat pe slăvita și pentru demoni înfricoșătoarea Cruce, iar acolo sus arată desăvârșită ascultare și primește cununa cea neveștejită a veșnicei slave. Astfel se câștigă învierea sufletului și nu o dată ascultare, iar altădată neascultare și voie proprie. Nu se dobândește astfel cununa, ci prin dorinţa de jertfă. Toate piedicile să fie depășite prin tăria cugetului de a alege mai bine moartea, decât trădarea în ce privește ascultarea pe care o avem.
2. Prin neascultarea lui Adam am fost aruncaţi în adâncul iadului, iar prin ascultarea lui Hristos am fost mântuiţi. Așadar, drumul ascultării către Golgota urcă și urcușul este puţin ostenitor. Vom asuda și vom osteni, dar să cugetăm că după înviere vom dobândi curăţia sufletului și înfierea. Iar această bogăţie nu poate fi asemănată cu nimic din cele pământești în ce privește desfătarea. Și ce spun eu cu cele ale lumii? Dacă va da cineva întreaga lume, nu va putea răscumpăra nici măcar o picătură de bucurie duhovnicească de la acel suflet care a urcat mai întâi Golgota și apoi a văzut învierea lui.
3. Hristos a spus Ucenicilor: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M‑a trimis pe Mine”[1]. Așadar, urmași ai Apostolilor sunt ierarhii, preoţii, egumenii și stareţii micilor obști. Și toţi câţi se supun urmașilor Apostolilor, se supun lui Hristos Însuși, iar cei care nu se supun, de Hristos se leapădă. Pentru aceasta, de vreme ce voim să fim rânduiţi sub ascultarea lui Hristos, trebuie să facem ascultare. Nu să facem ascultare în cele care ne odihnesc pe noi, iar în cele pe care nu le vrem să nu facem. Și deși Hristos a cerut în Ghetsimani să se săvârșească mântuirea oamenilor într‑un chip diferit de către Părintele ceresc, dar fiindcă Acesta a socotit Crucea a fi singurul chip de mântuire, Hristos a răspuns: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”[2] și: „Ascultător făcându‑Se până la moarte, iar moarte de Cruce”[3].
4. Teologia este o consecinţă a rugăciunii și a desăvârșitei ascultări. Orice harismă ar avea monahul, fără ascultare o pierde în scurt timp. Ucenicul cel mult‑roditor este plin de toate harismele Mângâietorului acum și în vecii vecilor.
5. Pentru a ne cerceta, Harul lui Dumnezeu vrea să ne supunem cu ascultare desăvârșită în tot ceea ce învăţăm. Să nu punem voia noastră împotriva voii stareţului, fiindcă aceasta se numește curvie duhovnicească. Ascultarea trebuie să o lucrăm cu multă sinceritate, căci altfel nu vom avea nicio sporire în viaţa noastră monahală. Smerenia este acea virtute care ajută în chip minunat la desăvârșita punere în lucrare a ascultării celei următoare de Hristos. Dimpotrivă, egoismul și mândria se împotrivesc dobândirii ei.
6. Ucenicul este dator să se jertfească, să‑l iubească foarte mult pe stareţ, căci unirea cu el îi dă putere sufletului său în nevoinţa duhovnicească. Pe cel care îl iubește și se supune stareţului său, binecuvântarea stareţului nu îl lasă fără roadă duhovnicească, ci cu siguranţă se va mântui și va urca la preastrălucitul tron al lui Dumnezeu. Însă cel care îl mâhnește, mai târziu va plânge pe ruinele sufletului său.
7. Este foarte înfricoșător să‑l silești pe stareţul tău să facă ceva pe care sufletul său nu‑l voiește, ci pe care îl voiești tu. Este înfricoșător. Numai cel care are experienţă proprie cunoaște acestea. Părintele tău duhovnicesc și stareţul tău valorează mai mult decât toţi oamenii de pe pământ! Numai diavolul cunoaște mai bine decât toţi ce înseamnă stareţ și ascultarea desăvârșită faţă de el.
8. Niciodată să nu cercetezi ce face stareţul tău sau de ce face una sau alta. Să nu‑l judeci, căci altfel te faci antihrist! Niciodată în viaţa ta să nu îngădui altora să‑l judece pe stareţul tău, ci să te împotrivești îndată, să‑l acoperi, să‑l aperi. „Strâmbătura” stareţului o îndreaptă Hristos pentru ascultarea oarbă și fără vicleșug.
9. Cea mai mare izbândă a satanei este aceea de a reuși să‑l convingă pe ucenic să‑și ascundă gândurile, să facă orice fără binecuvântarea stareţului și să nu se mărturisească curat. Un astfel de ucenic niciodată nu va pune început bun și niciodată nu va spori în dobândirea Harului lui Dumnezeu, ci se va târî de ici‑colo, până ce va veni ticălosul sfârșit al vieţii sale.
10. Ascultarea are valoare numai atunci când se taie voia cu durere și osteneală. Obișnuinţa cu patimile seamănă cu rădăcinile care au spini, iar cel care voiește să le smulgă cu siguranţă va simţi durere, i se vor sfâșia mâinile și vor sângera. Tot astfel se petrece și în cazul dezrădăcinării obiceiurilor rele, prin ascultarea faţă de un părinte duhovnicesc.
11. Să nu mâhnești pe stareţul tău sau pe fratele tău, căci îndată încetează pacea din sufletul tău; încetează Rugăciunea lui Iisus, te umpli de gânduri. Tămăduirea aceasta este: mărturisirea, lacrimi fierbinţi și iertarea sinceră. Ia aminte, căci dacă ai ceva împotriva stareţului tău, diavolul te va zdrobi, te va înșela ușor. Rânduiește‑ţi gândurile astfel încât să nu te mustre conștiinţa cu nimic.
12. Tot ceea ce face ucenicul fără binecuvântarea stareţului este blestemat, îl ia diavolul. Numai ascultarea ne va mântui pe noi monahii.
13. Cel ce se supune, va spori în blândeţe. Și aceasta fiindcă stareţul îi va tăia voia, îl va mustra, îi va face observaţie, iar când ucenicul face ascultare, atunci dobândește mult‑preţuita blândeţe. Într‑un cuvânt, ucenicul cel bun dobândește toate virtuţile, atunci când face ascultare oarbă. Dacă însă va răspunde împotrivă, se va contrazice, se va mândri, atunci sufletul său se va păgubi foarte mult, fiindcă Îl întristează pe Dumnezeu, Cel Care S‑a smerit, în timp ce el, omul, se mândrește.
14. Ucenicul cel desăvârșit nu trece prin vămi! Nu se teme de moarte, nici de demoni, nici de Dumnezeu, fiindcă Îl iubește pe Acesta cu dragoste fierbinte. Ucenicul cel adevărat se teme numai de neascultare faţă de stareţul său, care ţine locul lui Hristos. Neascultarea faţă de stareţ îl izgonește îndată din Raiul Harului lui Dumnezeu, care îndulcește cu covârșire sufletul smerit al ucenicului celui deopotrivă cu Îngerii. Ucenicul cel desăvârșit este asemenea lui Hristos, Dumnezeu‑Omul.
15. Când ucenicul se supune stareţului său, pentru Hristos, atunci împlinește toate poruncile Lui. O ascultare desăvârșită, fără cârtire și gânduri potrivnice, are puterea să se măsoare cu împlinirea tuturor poruncilor stăpânești. Cel ce face ascultare pentru dragostea lui Dumnezeu este iubit de Dumnezeu și întreaga Sfântă Treime locuiește în acest ucenic bun. Câtă măreţie ascunde de trei ori binecuvântata ascultare! Îl învrednicește pe ucenicul cel smerit, pe cel neînsemnat, pe cel mic, pe cel ce se nevoiește întru nearătare să devină locaș al Sfintei Treimi; îl face împlinitor al tuturor poruncilor lui Hristos și‑l bagă în Rai, pentru a se desfăta în mijlocul Sfinţilor, purtând îndoită cunună și dumnezeiesc șirag împrejurul grumazului său. Ce libertate minunată dăruiește desăvârșita tăiere a voii proprii! Cât de mult se odihnește sufletește ucenicul cel nevoitor, care nu are voie proprie, ci numai pe cea a stareţului său! Acest fericit petrece o viaţă plină de odihnă duhovnicească, bucurie și nădejde. Vieţuiește cu multă pace, în chip minunat, și are încredinţarea că, de vreme ce îl odihnește pe stareţul său, se va odihni și el în Rai pentru rugăciunile aceluia. Fericit și de trei ori fericit este acel ucenic care și‑a tăiat întru toate voia sa cea pierzătoare și mărturisește toate părintelui său duhovnicesc. Unul ca acesta, dobândind încă din această viaţă sănătatea cea duhovnicească, va străluci între Îngeri ca un Înger al lui Dumnezeu, înaintea înfricoșatului scaun al lui Dumnezeu.
16. „Bucură‑te, ucenice nevoitor, următor al Marelui Ucenic, Care S‑a făcut ascultător până la moarte, iar moarte pe Cruce. Pentru aceasta și Dumnezeu L‑a preaînălţat și i‑a dăruit Lui Nume mai presus decât orice nume. Dar și pe tine te va înălţa deasupra patimilor și te va cinsti cu nepătimirea și cu dragostea Lui. Nevoiește‑te, așadar, cu lepădare de voia proprie, împlinind pentru Hristos sfaturile acestuia, a celui care te‑a primit întru Domnul în clipa când ai făgăduit ascultare până la moarte”. „O, ascultare, mântuirea tuturor credincioșilor! O, ascultare, născătoare a tuturor virtuţilor! O, ascultare, care deschizi Cerurile și pe oameni de pe pământ îi înalţi! O, ascultare, hrănitoarea tuturor Sfinţilor, dintru care ei s‑au adăpat și s‑au desăvârșit! O, ascultare, ceea ce ești cu Îngerii împreună‑petrecătoare!”.
[1] Luca 10, 16.
[2] Luca 22, 42.
[3] Filipeni 2, 8.
Extras din Poveţe părinteşti – Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.
Sursa: https://marturieathonita.ro
”Inima în marele post”
Sfântul Nicolae Velimirovici
VIAȚA SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI
Pentru noi, creştinii ortodocşi, Episcopul Nicolae Velimirovici (1880-1956) a fost şi este un om sfânt, un înger al pământului şi un om al cerului. A fost un neostenit predicator, astfel încât am putea să-l numim un „Gură de Aur al secolului XXI”. Sfântul Episcop Nicolae este un dar deosebit de la Dumnezeu pentru noi în vremea noastră şi trebuie primit de fiecare credincios după măsura şi rodirea credinţei sale, după înmulţirea faptelor creştineşti din viaţa lui.
Episcopul Nicolae s-a născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în satul Lelici. El este cel dintâi fiu şi a fost urmat de alţi opt copii, care au murit cu toţii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Educaţia sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celie, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valievo. Încă de tânăr s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită şi a dovedit o râvnă neostoită pentru învăţătură şi rugăciune. Adesea, în vacanţele de vară, Nicolae urca în clopotniţa catholiconului Mănăstirii Celie şi stătea acolo cât era ziua de lungă citind cărţi şi rugându-se. După ce a terminat clasa a şasea a gimnaziului din Valjevo, Nicolae s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară. Cu siguranţă aceasta a fost voia dumnezeiască a Tatălui ceresc, Care a dorit ca Nicolae să meargă pe altă cale decât cea lumească. Nicolae s-a înscris pe urmă la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad, unde a şi fost admis. În afară de disciplinele obişnuite, Nicolae a început să studieze cărţile scriitorilor faimoşi ai culturii europene: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski şi alţii. Autorul său favorit era scriitorul muntenegrean Petru Njegoş. Când, la sfârşitul anilor de seminar, şi-a susţinut lucrarea despre viaţa şi gândirea lui Njegoş (în Mănăstirea Rakovica, 1902), i-a uimit cu cunoştinţele sale nu numai pe colegi, ci şi pe profesorii şi îndrumătorii săi. Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor sale, precum şi activităţilor sale evanghelice, Nicolae a fost trimis să studieze în străinătate. Aici şi-a desăvârşit erudiţia. A studiat până şi spiritualitatea şi filosofia Indiei Antice. Nicolae a devenit un adevărat spirit renascentist, a cărei erudiţie şi profunzime de gândire erau recunoscute de toţi. În 1908, Nicolae şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credinţa în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, acest geniu autentic şi-a pregătit un alt doctorat în filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiaşi an să susţină cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema: „Filosofia lui Berkeley”.
În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae hotărăşte să se călugărească, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie 1909, monahul Nicolae a fost hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obţinut pentru ţara sa, Părintelui Nicolae i s-a acordat şi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge. În toată această perioadă, el nu şi-a încetat activitatea literară şi misionară, publicând numeroase articole şi tratate teologice, primind şi alte titluri onorifice (doctor în teologie la Universitatea din Glasgow, Scoţia). Spre sfârşitul verii lui 1915, Sfântul Nicolae şi-a continuat lucrarea misionară călătorind în Statele Unite. Această călătorie a fost providenţială pentru viitorul ierarh: un înger al Domnului i-a apărut în vis şi i-a descoperit că, într-o zi, se va întoarce în America şi va reorganiza comunităţile ortodoxe sârbe dispersate într-o episcopie sârbă pe pământ american, în deplină comuniune cu Biserica din patria mamă.
La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava. Sfântul Episcop Nicolae a simţit că, pentru a ajunge la dragostea adevărată, e necesară credinţa adevărată. Această credinţă este jertfa supremă pentru un luptător autentic al credinţei ortodoxe a unui popor aflat în suferinţă, aşa cum a fost şi încă mai este în aceste vremuri poporul Bisericii Ortodoxe din Serbia. În 1921, Episcopul Nicolae a fost strămutat în Eparhia Ohridei şi Bitolei, pentru a uşura unirea dintre Biserica sârbă şi cea macedoneană. Fericitul Părinte a reuşit să îi unească pe sârbii şi macedonenii din aceste regiuni. Însă Episcopul Nicolae a fost chemat să ţină cuvântări în universităţi şi biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru ajutorarea celor loviţi de Primul Război Mondial, mulţumind comunităţilor ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat în timpul războiului, şi a înfiinţat o Eparhie Ortodoxă Americană a Bisericii Sârbe. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioşilor din Statele Unite drept iniţiator, susţinător şi protector al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan şi rector la Seminarul Sfântul Tihon din Zadonsk din South Canaan (Pennsylvania) şi autor al nepreţuitelor Proloage de la Ohrida, publicate în patru volume. În această perioadă, el propovăduieşte întoarcerea Europei la adevăratul ei izvor şi la adevărata temelie a întregii ei culturi şi civilizaţii, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sfântul a susţinut o bogată activitate socială, prin înfiinţarea de orfelinate în care mulţi copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activităţile misionare, sociale şi diplomatice nu l-au împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului şi păstoririi credincioşilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Noi predici la poalele muntelui, Omilii la Evanghelii, Gânduri despre bine şi rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul şi Biblia, Semne şi simboluri, Proloagele de la Ohrida, Epistole misionare, Viaţa Sfântului Sava, Casiana, Predici, Credinţa sfinţilor, Mai presus de Răsărit şi de Apus etc.
Roadele scrierilor Sfântului Nicolae se pot vedea şi în viaţa ucenicilor săi, dintre care cel mai de seamă a fost marele dogmatician aghiograf şi teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici († 1979). Aşa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt, la fel şi Părintele Iustin Popovici a depus tot efortul pentru canonizarea duhovnicului său – Sfântul Nicolae Velimirovici. Duhovnicul a fost de curând canonizat, iar lumea aşteaptă cu emoţie canonizarea ucenicului.
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial îi va aduce noi suferinţe şi încercări. Cu multă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, el a pornit la luptă împotriva forţelor naziste, atee, care au distrus sănătatea duhovnicească a poporului sârb. Este de la sine înţeles cât de mult l-a costat aceasta, căci, în anul 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat şi condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr de la Dachau, din Germania. Nici măcar în închisoare nu a încetat a scrie lucrări care sunt ca un jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate. În acest înspăimântător lagăr, Episcopul Nicolae a privit neîncetat, „Prin fereastra temniţei”, la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, Care i-a dat putere să privească în viitor. Deşi era închis între cei patru pereţi ai celulei, Sfântul Nicolae Velimirovici a propovăduit, prin întreaga sa viaţă, puterea libertăţii dăruită de Dumnezeu oamenilor. În chip proorocesc, până în amănunt, el a prevăzut cel de-Al Doilea Război Mondial şi a înfăţişat vizionar armele şi metodele folosite. A văzut şi a simţit pe pielea sa împlinirea acestor proorocii în mai multe temniţe nemţeşti, între 1941 şi 1945, unde, împreună cu Întâistătătorul Bisericii Sârbe, fericitul întru adormire Patriarh Gavriil, a fost închis de Gestapo. Maltratările zilnice la care erau supuşi întemniţaţii, spânzurătorile, crematoriile şi camerele de gazare de la Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, dovada până unde poate cădea omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu. Constatarea lui Voltaire, că omul ajunge cea mai cumplită fiară atunci când Dumnezeu pleacă de la el, s-a dovedit a fi prea blândă, căci în ultimul război au fost oameni mai răi decât fiarele. Spunea Sfântul Nicolae: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ… Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească”.
Părintele nostru Episcopul Nicolae Velimirovici a adormit întru Domnul în ţară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia lui modestă de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” (America). Sfântul Episcop avea 76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la mutarea sa la Domnul, moaştele sale au fost aduse acasă şi puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de el însuşi în satul natal, Lelici. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.
Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ca să putem urma şi noi vieţii tale, întru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.
EXTRASE DIN SCRIERILE DOMNIEI SALE
INIMA ÎN MARELE POST –
”FIULE, DĂ-MI INIMA TA!”
„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/
1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?
6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de putrezirea pielii şi oaselor.
7. Fericiţi sunt cei ce din tinereţe nu s-au îndrăgostit de nicio frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste însutită, şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.
8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi săptămână a Marelui Post.
9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie în inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”
10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfinţii Antónie, Pável, Efthímie, Avxentie, Avrámie, Sávva, Visaríon, Vitálie, Gherásim, Chiriac, Zosíma, Haríton, Efrém, Arsénie, Carion, Zaharia, Sávva cel Sfinţit, Siméon şi Alípie Stâlpnicii, Onúfrie, Pahómie, Pétru şi Athanasie Athoniţii, şi cei dimpreună cu dânşii.
11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către Hristos – Sfintele Thécla, Xenía, Evpraxía, Anastasía, Matróna, Sarà, Maria Eghipteanca, Pelaghía, Thaisía, Theodúla, Vasilísa şi cele dimpreună cu ele.
12. Dacă îţi sunt departe după loc sau după vreme, atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei, Sfinţii Ioanníchie de la Devici, Pétru de la Korişa, Vasílie al Ostrogului, Prohor, Gavriíl, Ioachim, Ioánn al Rilei, Naúm al Ohridei, Nectárie al Bitoliei şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti.
13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au dat-o Dumnezeului şi Ziditorului lor.
INIMA ÎN MARELE POST –
„MAI ÎNAINTE DE TOATE CELE CE SE PĂZESC, PĂZEŞTE-ŢI INIMA, CĂCI DIN EA IZVORĂŞTE VIAŢA.”
„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/
1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”
2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.
3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n-ar lucra, dacă sângele n-ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.
4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.
5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică
decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!
6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.
7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.
8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!
9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!
10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.
11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.
12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.
INIMA ÎN MARELE POST –
„FIE CA INIMA TA SĂ NU PIZMUIASCĂ PRE CEI PĂCĂTOŞI, MAI BINE FII MEREU ÎN FRICA DOMNULUI.”
„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/
1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s-a dat prin botez?
2. Dintr-o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.
3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?
4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.
5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S-a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.
6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?
7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.
8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s-au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s-au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s-a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.
9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s-a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s-a lărgit. /II Cor. 6:11/ Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.
10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s-ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s-ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s-ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!
11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sunt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.
INIMA ÎN MARELE POST –
„DIN INIMĂ IES GÂNDURI RELE, UCIDERI, PREACURVII, CURVII, FURTIŞAGURI, MĂRTURII MINCINOASE, HULE. ACESTEA SUNT CARE SPURCĂ PRE OM.”
„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pre om.” /Mat. 15:19/
1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.
4. De aceea s-a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într-un izvor al morţii?
6. O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-Mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.
7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sunt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău. Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă Tiranului, celui ce este cel mai lipsit de libertate.
8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine, şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă copilul împinge mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?
9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine, iar El o va călăuzi.
10. În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima pe care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi.
11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-I în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.
Extras din ”Inima în marele post”- Sfântul Nicolae Velimirovici.
KOSTAS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS
În Karyes toți îl cunoșteau pe Kostas și îi arătau dragoste și compătimire. Îl vedeau preumblându-se prin Karyes, participând regulat la Dumnezeiasca Liturghie la Protaton[1], făcând nebuniile sale și toți erau în nedumerire. Este nebun și nu-și are toate mințile sau se preface și este nebun pentru Hristos? Chipul său liniștit, luminos, dar nespălat, împreună cu câteva cuvinte înțelepte și profetice pe care le spunea, îi punea pe părinți în încurcătură. Era liniștit, fără de răutate, nu deranja pe nimeni și nu cerea niciodată nimic de la nimeni. Dar cine era Kostas? Era monah sau laic? Aceasta a rămas o taină nedescoperită.
S-a născut la 10 februarie 1898, în Kalentzi-Dodonis din Epir, din părinții Anghelis Stavros și Antula. A venit în Sfântul Munte să devină monah și a rămas pentru o vreme la Mănăstirea Dionisiu ca frate începător. Apoi a venit în Karyes și locuia precum un kaviot[2] într-o chilie dărâmată din Schitul Sfântului Andrei (Karyes). Purta un fes călugăresc, barbă și păr lung, ceea ce îl făcea să arate ca un călugăr. În loc de dulamă purta o manta veche. Iarna umbla aproape gol, cu o zdreanță pe el până la genunchi, în timp ce vara purta palton legat la mijloc cu o sfoară. Niciodată nu s-a spălat și niciodată nu și-a spălat hainele. Când nu mai încăpea pe ele altă grăsime, le întindea în ploaie și se spălau singure, iar după ce se uscau, le purta. Mergea adeseori la ieromonahul Gavriil Makavos. Acesta, făcându-i-se milă de el, îi dădea mâncare și arunca pe hainele lui un praf pentru puricii care îl mâncau. Avea o cutie de conservă cu o sârmă în loc de mâner. Mergea pe la conacele mănăstirilor sau pe la chilii și aștepta ore întregi până ce stăpânul casei deschidea ușa. Atunci acela înțelegea și îi punea mâncare în conservă. El punea metanie, spunea mulţumesc și pleca.
Mergea la Mănăstirea Cutlumuș și intra ultimul în trapeză împreună cu părinții. Patru-cinci porții de mâncare le amesteca și uneori izbucnea în plâns, alteori în râs. Egumenul Macarie îl avea la mare evlavie. De aceea spunea unui tânăr monah, care era trapezar: „Să iei aminte la Kostas ca la ochii din cap. Să-i dai orice îți va cere”.
Alteori părinții îl vedeau stând și privind către cimitirul de lângă Protaton timp de o oră-două. Îl auzeau șoptind ceva, făcând diferite grimase, dar nu înțelegeau ce anume spunea. Nu cumva făcea rugăciune pentru cei adormiți?
Același lucru făcea și alte dăți. Stătea în drum și șoptea. Mintea sa era răpită și cufundată în cele pe care le spunea în șoaptă. Unii părinți duhovnici credeau că rostea stihuri din Psaltire, mintea sa fiind răpită; de aceea nu observa când se apropiau oamenii de el. Dar atunci când îi vorbeau, își venea în sine, făcea niște gesturi, vreo nebunie și apoi pleca, ascunzând astfel lucrarea lui duhovnicească.
Episcopul de Rodostol, Preasfințitul Hrisostom, care l-a cunoscut pe Kostas la Schitul Sarai (al Sfântului Andrei), a încercat să afle mai multe despre viața lui, mânat fiind de curiozitatea cea bună. Când l-a urmărit, l-a auzit făcând Vecernie. Le spunea pe toate pe de rost, fără carte și lumină. Cânta „Doamne strigat-am…”, troparele Învierii și Dogmatica pe glasul acelei Duminici[3].
Odată, pe când era plecat de la chilia sa, au mers să o cerceteze, dar spre uimirea lor au văzut că înăuntru se afla Kostas. Și pe când stăteau uimiți, el le-a spus să se închine la patru icoane mari, de mărime naturală. I-au cerut iertare, iar el le-a spus: „Să mergeți cu bine! Hristos să fie cu voi!”. În chilia sa nu au văzut nici masă, nici pat, nici pături, nici perne, și, firește, nici sobă. Iar pe timp de iarnă nu o scoți ușor la capăt în Karyes, chiar și cu sobă.
Toate acestea l-au făcut pe Preasfințitul Hrisostom să-l respecte pe bătrânul Kostas și mai mult.
Puțini înțelegeau starea lui duhovnicească, dar și aceia nu în profunzimile ei; cei mai mulți îl ajutau din compătimire, dar erau și câțiva care îl luau în râs și-l disprețuiau. Unul dintre aceștia l-a văzut într-o zi pe Kostas venind pe cărarea ce trecea pe sub balconul său. A umplut o căldare cu apă și atunci când a ajuns chiar sub el, a vărsat-o toată peste el. Firește că l-a udat leoarcă, însă bătrânul Kostas și-a continuat netulburat drumul său, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, și nici nu s-a întors să-l vadă pe cel care făcuse aceasta. Cine ar fi răbdat aceasta fără să murmure?
Toate nevoințele ascetice sunt grele și se fac cu osteneală, dar mai ales ascultarea, căci așa cum spun Sfinții Părinți, ea este lepădare de sine și mărturisire. Dar și mai grea este nebunia pentru Hristos, fiindcă nebunul pentru Hristos se face „lepădătură tuturor”, „se smerește foarte” și calcă cu desăvârșire peste mândrie. Nebunia pentru Hristos cere o chemare deosebită de la Dumnezeu. Iar nebunii pentru Hristos sunt iubiți de Dumnezeu, fiindcă pentru dragostea Sa ridică această cruce grea, iar Dumnezeu pentru multa lor smerenie le descoperă tainele Sale.
Un astfel de nebun pentru Hristos, spun părinții, era și bătrânul Kostas, ascunzând astfel o oarecare taină duhovnicească.
Un bătrân din Karyes povestește: „Într-o zi, pe când eram tânăr monah, de vreo 20-22 de ani, spuneam glume în magazinul ieromonahului Ștefan și râdeam, când deodată a intrat bătrânul Kostas. Când părintele Ștefan a lipsit pentru o clipă, bătrânul mi-a spus pe un ton grav: „Călugării nu râd”. Atunci îndată mi-am revenit. Iar când părintele Ștefan s-a întors, el și-a continuat neghiobiile lui. M-a impresionat atunci seriozitatea lui și sfatul său. Un nebun nu vorbește astfel”.
Mai târziu Kostas a plecat de la Sarai (Schitul Sfântului Andrei) și locuia în chilia părăsită a Sfântului Gheorghe, cea numită a lui Filadelfie. Chilia nu avea uși, nici ferestre, nici dușumea, ci numai o ușă veche la intrare. Pășea pe bârne și dormea într-un colț al bisericuței, în Sfântul Altar. Este vrednic de mirare faptul cum rezista iarna. Omenește vorbind, era cu neputință, dar se vede că-l acoperea Harul lui Dumnezeu.
Avea o ediție veche a Triodului, din care psalmodia, și o Biblie legată în piele, însă cineva care a văzut-o, a râvnit-o și i-a furat-o. Când l-a întâlnit pe hoț mergând pe drum, i-a spus: „Mi-ai luat Sfânta Scriptură. Să mi-o aduci repede!”. Acela s-a cutremurat când a auzit. Se întreba cum de și-a dat seama, de vreme ce lipsea atunci când i-o luase și nu-l văzuse. A înțeles că nebunul Kostas avea harismă și doar se prefăcea că este nebun.
Odată bătrânul Kostas s-a apropiat de un elev de la Athoniadă și i-a descoperit un păcat pe care îl făcuse, după care i-a spus să nu-l mai facă altă dată.
Când un tânăr monah l-a întrebat:
– Ia spune-mi, Constantine, ești călugăr?
– Da, i-a răspuns el.
– Și unde ai devenit călugăr?
– La Dionisiu.
– Și care era numele tău călugăresc?
– Acachie.
– De unde ești?
– Din insule.
– Din care insulă?
– Din Rodos.
Iar când monahul a continuat să-l întrebe și alte amănunte, legate de lucruri ce priveau viața sa, a început să spună diferite neghiobii.
Devenise cu adevărat călugăr sau se simțea monah? Toate cele spuse erau o eschivare sau el însuși le înțelegea altfel?
Când l-a întâlnit pentru prima dată pe părintele Damaschin de la Schitul Sfântului Vasilie, l-a chemat pe nume, fără să-l fi cunoscut. Acestuia bătrânul Kostas i-a destăinuit că este fără genealogie din Asia Mică, teolog și scriitor neprobat. Când l-a întrebat ceva care îl preocupa, bătrânul Kostas i-a spus: „Încă te mai afli acolo, părinte Damaschin? Cel care nu este luptat de acest gând neobișnuit, nu devine monah”. Cuvintele lui cele simple l-au odihnit pe bătrânul Damaschin.
Bătrânul Kostas nu era nebun, așa cum îl socoteau unii, ci teolog și scriitorul a două cărți: Omul, floarea Cerului și a pământului și Cum am cunoscut Sfântul Munte și cum îl las[4].
[1] Biserica din Karyes a Sfintei Chinotite.
[2] Monah care este înscris la Chinotita (conducerea) Sfântului Munte și locuiește ca oaspete sau cu chirie la o chilie din împrejurimile Karyesului.
[3] Episcopul Hrisostom de Rodostol, Chipuri și priveliști în Athon, Sfântul Munte, 2001, pp. 186-195.
[4] Vezi Arhimandritul Evdochim Karakoulaki, Conducerea și organizarea Sfântului Munte, Sfântul Munte, 2007, pp. 198-199.
Extras din „Din tradiţia ascetică şi isihastă a Sfântului Munte”- Ieromonahul Eftimie Athonitul, Editura Evanghelismos, 2016.
Sursa: https://marturieathonita.ro
BUTOIUL DE NERIDICAT ŞI MINUNEA ASCULTĂRII
„Într-o zi am lucrat cu toţii din greu la nişte construcţii. De îndată ce am terminat şi voiam să ne retragem pentru a ne odihni, am auzit deodată sirena unui vaporaş ce se oprise la arsanaua noastră. Atunci când stareţul a auzit sirena, l-am văzut că s-a întristat.
– Ce se întâmplă, gheronda? l-am întrebat.
– Măi, şi binecuvântatul acesta tocmai acum a venit. Este G. şi ne-a adus un butoi de ulei.
Părinţii erau atât de obosiţi, încât stareţul nu a îndrăznit să poruncească cuiva să coboare. Singura soluţie era să se ofere cineva. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am priceput gândul stareţului meu şi l-am întrebat:
– Gheronda, îmi daţi binecuvântare să merg eu ca să aduc butoiul?
– De vreme ce doreşti aceasta din tot sufletul, mergi, fiul meu, şi rugăciunea mea te va ajuta.
Atunci am luat o funie şi am alergat îndată jos. Când am ajuns la arsana, am îngenuncheat, am legat butoiul cu funia, l-am luat în spate şi m-am ridicat. Am încercat să păşesc, dar nu am reuşit, căci genunchii mi se înmuiaseră. Cu toate acestea nu am lăsat butoiul jos. «De vreme ce m-a trimis stareţul, mi-am spus, nu-l voi lăsa până ce nu voi cădea jos.» Cu multă greutate am înaintat câţiva metri. Atunci mi-am făcut cruce şi am spus: «Maica Domnului, pentru rugăciunile stareţului meu, ajută-mă!» După această mică rugăciune am simţit că greutatea din spate s-a uşurat puţin. Cu cât înaintam, cu atât simţeam că greutatea se uşura tot mai mult. După puţin timp am simţit că dispăruse toată greutatea, iar atunci când am început să urc scările abrupte, credeţi-mă, am simţit că cineva mă împingea de la spate. Urcam scările aproape alergând, rostind neîncetat rugăciunea: «Doamne, Iisuse Hristoase…» Distanţa de la arsana până la colibele noastre, poate fi parcursă de un catâr încărcat în aproximativ două ore. Te încredinţez că eu am urcat încărcat cu cincizeci de ocale de ulei în spate în mai puţin de o oră.
De îndată ce am ajuns sus, l-am întâlnit pe stareţ şi i-am spus:
– Gheronda, minune mare! Asta şi asta s-a întâmplat…
Din nou stareţul nu s-a putut stăpâni şi după ce m-a strâns în braţe, mi-a spus:
– Aceasta, fiul meu, este roada desăvârşitei ascultări. Dar vrei să îţi spun şi eu ceva? Din clipa când ai coborât şi până acum m-am rugat pentru tine cu lacrimi.”
Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul, Editura Evanghelismos, 2005.
Sursa: https://marturieathonita.ro
IADUL DIN PEŞTERA ÎNTUNECOASĂ SE TRANSFORMĂ ÎN RAI
Stareţul Iosif, văzând râvna foarte mare a lui Haralambie, l-a chemat într-o zi şi i-a spus:
– Acolo sus, între stâncile acelea pe care le vezi, este o peşteră mică. Te asigur că acolo este Raiul. Aşadar te vei căţăra şi vei rămâne în peşteră până ce te voi chema. Ai înţeles?
– Să fie binecuvântat, gheronda.
„Atunci am pus metanie stareţului, povestea Părintele Haralambie, şi îndată m-am căţărat pe stânci. Când m-am apropiat de peşteră, ce să văd? Un loc sălbatic, unde numai şerpii puteau să locuiască, iar peştera era atât de strâmtă, încât numai aplecat puteai să intri înăuntru. La început m-am înfricoşat ca un om şi vorbeam cu mine însumi: «Ei gheronda, cum de m-ai trimis aici? Acesta este Rai? Bre, aici este iad, nu Rai. Ia să vedem ce o să fac până ce se va termina canonul şi mă va striga stareţul ca să cobor. Dar fiindcă a spus stareţul, nu o să mă dau bătut, chiar dacă voi muri. Dacă nu mă va striga stareţul, nu voi coborî. Mai bine să mor în ascultare decât să dezertez.»
Aşadar am început canonul de metanii şi rugăciuni. Şi îndată mi-a dispărut frica şi am început să mă simt în largul meu. «Haralambie, de vreme ce pentru rugăciune te-a trimis, dă-ţi toată silinţa.» Atunci am început cu şi mai multă râvnă să fac metanii, iar inima nu a întârziat să mi se încălzească şi ochii să izvorască şiroaie de lacrimi. Erau lacrimi de doxologie şi mulţumire. Acolo m-am învrednicit de prima vedenie. Atunci am înţeles cuvintele Sfinţilor Părinţi, care spun că în această stare mintea încetează să mai lucreze şi este dusă de Duhul Sfânt acolo unde vrea El, chiar şi în ceruri. După o vreme am revenit la starea mea firească, dar din nou am fost răpit în alte locaşuri cereşti. Aceasta s-a repetat de două-trei ori. Atunci mi s-a întâmplat ceva asemănător cu ceea ce au «pătimit» ucenicii lui Hristos pe Tabor şi am spus: «Bine este nouă să fim aici! Cu adevărat aici unde m-a trimis stareţul este Rai. Ce bine ar fi să nu-mi mai poruncească stareţul să cobor vreodată din acest loc paradisiac!»
Dar după două-trei zile aud o voce cunoscută care mă striga:
– Haralambie, stareţul a spus să cobori.
Dacă vă voi spune cât de mult m-am mâhnit când am auzit porunca de a coborî, nu mă veţi crede. Dar nu puteam face altfel, căci mă aflam în ascultare. După ce am coborât, m-am dus la stareţ cu capul plecat, dar fiindcă schimbarea chipului meu era atât de vădită, acela m-a întrebat:
– Haralambie, vreau să-mi spui adevărul! Acolo unde te-am trimis este Rai sau nu?
Iar eu, cu capul plecat şi cu ochii plini de lacrimi, i-am răspuns:
– Da, gheronda, într-adevăr este Rai.
Atunci stareţul nu s-a mai putut abţine, ci m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat.
De obicei, stareţul se purta cu noi cu asprime. Însă uneori, atunci când vedea sporire duhovnicească la călugării lui, nu se mai putea stăpâni din pricina bucuriei şi ne arăta adevărata lui sine. Ne îmbrăţişa şi din pricina emoţiei nu-şi putea stăpâni lacrimile.”
Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul, Editura Evanghelismos, 2005.
Sursa: https://marturieathonita.ro
„LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL, DOAMNE, LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL“
Grigorie Palama s-a născut, cum rezultă din indicaţiile patriarhului Constantinopolului, Filotei, ucenicul lui Palama, ca primul copil al unei familii distinse, stabilită la Constantinopol. Tatăl său, cu numele Constantin, unul dintre înalţii demnitari ai curţii împărăteşti, se tunse de timpuriu în monahism, dar nu supravieţui mult acestui eveniment, ci muri, lăsând în urma sa o soţie cu câţiva copilaşi, dintre care cel mai mare, Grigorie, de-abia număra 7 ani. Era cât pe aci să intre şi mama copiilor în monahism, de n-ar fi îndemnat-o sfătuitorii ei duhovniceşti să rămână lângă copiii ce trebuiau crescuţi.
Grigorie a fost dat să studieze deprinderile oratoriei şi cultura laică, remarcându-se curând ca unul dintre cei mai dotaţi copii. În gramatică, retorică, fizică şi în toate studiile aristotelice se vădea îndemânatic, ager, priceput în scris şi cuvântare, încât însuşi Aristotel de ar fi fost prezent l-ar fi lăudat nu puţin. Împăratul îşi făcea planuri mari cu el, dar tânărul acesta era dominat de exemplul şi de sfaturile unui tată, al cărui chip idealizat de amintirile de copil şi de povestirile unei mame în doliu continuu, i se prezenta în imaginaţie luminat de bunătatea, de înţelepciunea şi de autoritatea unei fiinţe supralumeşti. Scrierile religioase şi ascetice, literatura Sfinţilor Părinţi, graiul profetic subliniat de ameninţări şi frânt de emoţii misterioase al pustnicilor coborâtori trecător (temporar) din Athos, îl furau uşor de la silogismele logicii sau de la canoanele gramaticii, plămădind în el hotărârea să părăsească o viaţă zgomotoasă de suprafaţă, să-şi ia crucea şi să se retragă în Muntele Sfânt, în sine şi în Dumnezeu. Deocamdată îşi schimbă subit felul de trai, manifestat în îmbrăcăminte, hrană şi somn, adoptând o asceză aşa de aspră, încât cei ce-l cunoşteau credeau că a înnebunit. Trecând peste adolescenţă, părăsi cu ceilalţi doi fraţi ai săi Constantinopolul şi se stabili în mănăstirea Vatopedului din Athos, făcându-se discipol în ale ascezei lui Nicodim „bărbat minunat în vieţuire şi contemplare“. În post, rugăciune şi veghe continuă, cerea de la Dumnezeu neîncetat: „Luminează-mi întunericul, Doamne, luminează-mi întunericul“. După trei ani de supunere lui Nicodim, acesta muri, iar tânărul Grigorie trecu la Lavra lui Atanasie, petrecând şi acolo trei ani. Puterea lui de înfrânare se intensifică în timpul acesta aşa de mult, încât nu mai domina numai pasiunile şi poftele iraţionale, ci şi trebuinţele naturale şi necesare: câte trei luni de zile nu mai dormea nopţile, ci numai puţin după prânz, „ca şi când s-ar fi luptat cu trupul să se elibereze de el“.
După aceşti trei ani trecu la ultimul stadiu din calea ascezei şi a contemplaţiei, la cel al isihiei, al liniştii netulburate în singurătate, într-un ţinut anume rezervat celor ce ajungeau până la acest stadiu, în ţinutul Glosiei. Învăţătorul şi corifeul tuturor celor dedaţi în acest ţinut practicii isihaste era un alt Grigorie, tot din Bizanţ, devenit celebru în „isihie, înfrânare şi contemplaţie“. Omonimului său i se ataşă tânărul Grigorie, iniţiindu-se de la acela „în cele mai admirabile şi mai înalte îndeletniciri ale minţii şi în prima şi cea mai perfectă contemplare a lui Dumnezeu“.
După doi ani de vieţuire în isihie a fost silit împreună cu alţi 12 apropiaţi să schimbe Glosia Athosului cu Tesalonicul, din cauza deselor năvăliri turceşti care le tulburau asceza. În Tesalonic primeşte preoţia şi apoi se mută cu ceilalţi prieteni pe muntele de lângă Veria, în schitul de acolo, unde au continuat practica lor, cinci zile rămânând retraşi, iar sâmbăta şi duminica fiind împreună la dumnezeiasca Euharistie şi în convorbiri. Era la vârsta de 30 de ani şi boala încă nu se legase de trupul lui nici în cea mai mică măsură. Se dedă deci la şi mai mari lupte, voind să-şi supună trupul cu totul spiritului; prin înfrânarea de tot felul şi prin izvorul nesecat de lacrimi, îşi subţia şi curăţa organul vizual al sufletului, avansând spre îndumnezeire prin rugăciunea neîntreruptă a minţii şi prin comuniunea şi unirea harică cu Dumnezeu.
Roadele Duhului Sfânt, celui sălăşluit în el, nu întârziară să izvorască din el, devenind pentru toată împrejurimea pildă de viaţă, sfânt, incomparabil cu ceilalţi oameni. Faţa lui se lumina adesea de focul Duhului Sfânt din el.
După cinci ani de vieţuire pe muntele Veriei, desele expediţii sârbeşti, care pustiau ţinutul şi duceau în robie populaţia, îl făcură să se reîntoarcă în Lavra cea mare a Athosului, în care continuă aceeaşi viaţă ca şi în Veria.
Metoda isihastă, în forma ei determinată, cum se practica în veacul al XIV-lea, are ca iniţiator în Athos şi în împrejurimi pe amintitul învăţător al isihaştilor din Glosia, pe Grigorie, numit Sinaitul, pentru că a venit la Athos din muntele Sinai. Notiţa despre el, tipărită în Migne P. G. 150, 1237, ne spune că a înflorit pe la 1330 şi că, venind în Athos de la mănăstirea din Sinai şi colindând mănăstirile şi sihăstriile de aici, a aflat mulţi bărbaţi împodobiţi cu înţelepciune şi viaţă morală, dar tot zelul lor era orientat numai în direcţia practică, fiind aşa de neiniţiaţi în ceea ce priveşte paza minţii şi exerciţiul contemplativ, încât nici după nume nu ştiau în ce constă. Arzând de râvnă dumnezeiască, învăţă nu numai pe cei ce trăiau cu totul în retragere, ci şi pe monahii chinoviali despre înfrânarea şi paza minţii şi despre rugăciunea spirituală.
Pe Grigorie Sinaitul îl frământa o problemă: cum să facem ca să ne simţim cu adevărat învăţaţi de Dumnezeu direct, după cuvântul Apostolului (Ioan 6, 45), şi să înţelegem astfel Sf. Scriptură şi pe Sf. Părinţi? Doar fiecare credincios poartă în tablele inimii lui legea Duhului scrisă şi pe toţi ne-a învrednicit Iisus să vorbim nemijlocit cu El. Prezenţa lui Dumnezeu pretutindeni, aşadar şi în noi, trebuie, de asemenea, să aibă şi un rost, şi un sens moral-religios, nu numai unul metafizic. Cauza însă pentru care ne simţim singuri, fără Dumnezeu, este în noi, nu în Dumnezeu. Când ne renaştem (prin Botez), suntem copii şi de aceea nu înţelegem şi nu percepem harul, nu suntem conştienţi de înnoirea vieţii noastre, ci ignorăm măreţia cinstei şi a binelui de care ne-am împărtăşit. Pe măsură ce creştem însă în viaţa nouă, înţelegem, ne însuşim în conştiinţă tot mai mult bucuriile primite prin renaştere (baptismală).
Din păcate, această creştere duhovnicească nu se face paralel cu cea naturală, ci cădem prin neglijenţă şi printr-o vieţuire condusă de pasiuni în nesimţire şi în întuneric şi nu mai ştim nici cine este Dumnezeu, nici cine suntem noi sau că am devenit fii ai luminii şi membre ale lui Hristos. Chiar dacă ne-am botezat când suntem mari, dacă nu ne-am da silinţa să creştem în viaţa nouă, n-am simţi decât Botezul în apă, nu şi cel în Duh. Deşi ne-am înnoit în Duh, noi nu-l simţim în noi pentru că nu scoatem din rugină organul de percepere al celor duhovniceşti, nu credem prin credinţa lucrătoare, ci prin cea simplă şi moartă, rămânând într-o vieţuire după trup. Chiar de (dacă) ne şi căim, o facem numai trupeşte şi tot numai trupeşte începem să împlinim poruncile, şi nu duhovniceşte. Iar dacă totuşi învredniceşte Dumnezeu pe cineva cu harul Său, îl credem că se amăgeşte. Astfel rămânem morţi până la moarte, Duhul lui Dumnezeu nefiind în noi.
Cum poate afla deci omul pe Hristos cel primit prin Botezul în Duh? Apoi, cum va progresa, sau cum va păstra ceea ce a aflat? Pentru Grigorie Sinaitul sunt, între oamenii care caută şi află pe Hristos în ei, trei stadii: începătorii află în ei lucrarea Duhului Sfânt primit în Botez, progresaţii află în ei luminarea dumnezeiască, văd adică pe Dumnezeu atât cât Îl încap puterile lor, iar desăvârşiţii ajung la deplină curăţire şi înviere a sufletului.
Toate trei categoriile pot cădea din starea în care sunt.
Pentru fiecare din cele trei stadii, Grigorie Sinaitul recomandă, uneori până în amănunt, anumite acţiuni şi reguli.
Lucrarea Duhului Sfânt primită în Botez se află în general prin activarea poruncilor, prin multă osteneală şi după timp îndelungat. Cu cât păzim mai mult poruncile, cu atât ni se descoperă mai mult darurile Duhului Sfânt. Pe lângă observarea poruncilor, se cere o neîntreruptă cugetare şi invocare a lui Dumnezeu, prin ceea ce lucrarea Duhului Sfânt în noi se manifestă în supunerea faţă de Dumnezeu. Dacă vrem să aflăm şi să cunoaştem adevărul, să căutăm să avem numai lucrarea inimii noastre, fără a-i întipări vreo formă precisă sau a-i împrumuta prin fantezie forma vieţii lăuntrice a vreunui sfânt, fără a năzui s-o privim ca oarecare lumină, căci acestea toate sunt rătăciri foarte frecvente la începători. Să năzuim pur şi simplu să avem în inimă numai lucrarea rugăciunii, care încălzeşte şi veseleşte mintea şi aprinde dragostea nespusă către Dumnezeu şi către aproapele.
[…]
[De aceea, în lupta sa cu filosofii Varlaam şi Achindin, care acuzau pe isihaşti de ignoranţă – n.r. ], Grigorie Palama accentuează cu toată energia şi la tot pasul că numai inima curată, la care ajung după eforturi morale îndelungate şi grele numai foarte puţini dintre oameni, poate să se ridice la unirea aceasta cu Dumnezeu. Prin sfinţenie deci ne putem apropia de Dumnezeu, putem vedea lumina supranaturală, nu prin silogisme şi împărţiri, şi analize din înţelepciunea profană! Contemplarea adevărului nu stă la capătul ştiinţei, ci la (cel) al sfinţeniei, iar aceasta încă nu se dobândeşte prin mijloace ştiinţifice, ci prin fapte şi viaţă. Cu metodele silogistice şi analitice nu se va putea cunoaşte nici pe sine omul, ci numai prin căinţă dureroasă şi prin asceză intensă, făcându-şi mintea fără vanitate şi fără răutate. Pe aceste căi practice devine omul curat cu inima, în care stadiu poate apoi să se dedice cu desăvârşire contemplaţiei. Nu trebuie însă uitat în procesul de sfinţire al omului factorul principal, unic creator, harul Duhului Sfânt. Fără el sufletul omenesc este acoperit cu un văl provenit din căderea lui Adam. Îndată ce se întoarce însă sufletul spre Dumnezeu, vălul de pe sufletul lui este destrămat de razele harului şi poate privi cu faţa descoperită a sufletului pe Dumnezeu. Vălul acesta care acoperă sufletul sunt patimile, sunt răutăţile noastre. Cu cât biruie sufletul ajutat de harul Duhului Sfânt învelişul acesta al patimilor, cu atât vede mai clar lumina dumnezeiască.
Sufletul omenesc singur n-ar putea răzbate prin învelişul patimilor până să vadă lumina dumnezeiască, dacă nu i-ar veni în ajutor însuşi Dumnezeu prin razele Sale. Evident că, în toată silinţa aceasta a sufletului de a se depăşi, ajungând la Dumnezeu, rugăciunea, la început mai puţină, apoi tot mai multă, şi tot mai mult trecând într-o meditaţie fără idei şi fără cuvinte, are un rol esenţial.
Numai cine îşi identifică mintea desăvârşit cu rugăciunea, numai acela e luminat de strălucirea dumnezeiască. Rugăciunea necurmată este mijlocul de a te afla pe tine, de a-ţi face inima curată. Într-o astfel de inimă curată Dumnezeu venind îşi va imprima liniile Sale. Iar inima curată constă în a-ţi prezenta sufletul lui Dumnezeu fără nicio impresie în el, fără nicio formă întipărită în el, pregătit să primească numai semnele ce i le va imprima Dumnezeu, adică cele pe care le lasă în el atingerea lui Dumnezeu. Aceasta este unirea cu Dumnezeu, aceasta este lumina dumnezeiască. Vedem dar că ea este produs al lui Dumnezeu şi nu constă numai în uitarea tuturor ideilor şi patimilor.
Din faptul că vederea luminii lui Dumnezeu este lucrată în suflet de Duhul Sfânt, după ce omul şi-a câştigat o inimă curată, urmează că ea nu se poate obţine pe căi pur naturale, prin activitatea minţii, şi toţi cei care nu au în ei pe Duhul Sfânt, neavând experienţa acestei lumini, nici n-o pot înţelege. Descrierile adecvate sunt înţelese numai de cei care cunosc realitatea ce vor s-o exprime, dar cei ce nu cunosc acea realitate sunt mereu tentaţi de-a lua descrierea adecvată în sens literal, sau de a nu-şi putea închipui în niciun fel lucrul la care se referă. Cele ce se petrec în cel duhovnicesc nu le poate înţelege nimeni, decât tot numai unul duhovnicesc, pe când cel duhovnicesc poate ispiti (cerceta) cele din sufletul celui psihic. Dacă deci va încerca cineva fără isihie şi fără înfrânarea cugetărilor să vorbească despre acestea şi despre roadele lor, aşa cum îi dictează ideile sale, va face evident o mare nebunie, străduindu-se să pătrundă cu cunoaşterea naturală cele supranaturale, adâncurile lui Dumnezeu, cunoscute numai Duhului lui Dumnezeu, şi harismele Duhului, cunoscute numai celor duhovniceşti, care au mintea lui Hristos. În aceste chestiuni trebuie ascultat cel duhovnicesc. Unii dintre cei care n-au ajuns la acea treaptă de perfecţiune ca să experieze aceste realităţi cred cele spuse de cei duhovniceşti, alţii însă nu vor să creadă, ridicând mintea lor deasupra înţelepciunii dumnezeieşti.
Din cele spuse despre calea cum se ajunge la contemplarea luminii dumnezeieşti rezultă că ea nu este niciun produs al simţurilor, odată ce nu se vede cu ele, niciun produs intelectual, odată ce se ajunge la ea prin suprimarea oricărei activităţi intelectuale, nicio închipuire, pentru că şi aceasta este un produs noetic şi nu s-ar cere pentru a o vedea desăvârşire morală. În special ea nu este ceva sensibil şi deci material, ci ceva spiritual, sau duhovnicesc şi se vede printr-un simţ spiritual. Varlaamiţii (scolasticii raţionalişti – n.r.) întrebau mereu cum se vede această lumină dacă e spirituală, adică nesupusă simţurilor? Răspunsul concret era greu de dat. Palama afirmă că răspunsul nu se poate da în cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, ci în cele pe care le-am învăţat de la Duhul Sfânt, adică prin exemplele şi cuvintele Sfintei Scripturi. În aceasta se spune despre Ilie că a văzut slava dumnezeiască, acoperindu-şi faţa cu o haină. Este de altfel uşor de conceput o astfel de lumină văzută cu ochii minţii, neprodusă pe cale naturală, aşa precum imateriale sunt toate reprezentările noastre, când nu privim cu ochii lucrurile. Aici însă este vorba de o lumină cu totul deosebită, nu cum ne-o putem produce în noi cu ochii închişi; cea din urmă simţim că are în ea ceva artificial şi este produs voluntar al nostru, cea dumnezeiască ne vine spontan, noi ne aflăm faţă de ea cu totul pasivi. Desigur că vorbim încă analogic şi deci inadecvat; lumina produsă voluntar de noi este încă, dacă nu ceva material, totuşi ceva identic la aspect cu cea materială; lumina dumnezeiască, dimpotrivă, nu se poate compara cu niciun fel de lumină creată.
Cearta în jurul acestei lumini s-a întins de la început şi la lumina din Tabor, de la Schimbarea la faţă a Domnului. Se obiecta: chiar dacă am admite spiritualitatea unei lumini interne, în niciun caz nu putem admite aceasta pentru o lumină care se manifestă în extern şi care trebuie văzută deci cu ochii trupeşti. Palama răspunde la ambele părţi ale obiecţiunii că lumina a fost o rază a Dumnezeirii Lui, cum ne spune Sfânta Scriptură, deci n-a fost o lumină materială, din două motive: întâi pentru că nu este decât o revărsare a luminii dinlăuntru, manifestată într-un lucru sensibil, în corp, aşa cum şi durerea, şi toate mişcările sufletului se reflectă în afară, şi al doilea, pentru că acest fel de lumină n-au văzut-o apostolii în starea lor sufletească obişnuită şi e de crezut că oameni în altă dispoziţie sufletească n-ar fi văzut-o, precum n-au văzut-o turmele păstorilor la naşterea Domnului, sau cei din jurul lui Ştefan când murea, sau al lui Pavel când se convertea.
În rugăciunea intensă, focul dinlăuntru iese la iveală şi lumina interioară se aprinde, iar mintea se ridică uşurând şi încălzind şi ridicând cu sine şi trupul, cum se ridica trupul Mariei Egipteanca. Cei ce privesc la un astfel de sfânt văd năpădind din el foc ca dintr-un cuptor. În felul acesta primeşte nu numai sufletul arvuna bunurilor viitoare, ci şi trupul care este unit. Cine nu recunoaşte aceasta ajunge în chip firesc să nege şi lumina în care vor străluci drepţii în lumea cealaltă împreună cu trupul lor. Tot prin acest fenomen se anticipează şi raportul ce va exista în lumea viitoare între suflet şi trup. Atunci raporturile se vor schimba. De unde (dacă) astăzi sufletul cunoaşte şi acţionează prin trup, în lumea viitoare, trupul va fi inundat de suflet, căci nu ochii trupului, ci sufletul primeşte puterea de-a vedea adevărul. Cunoaşterea de atunci va fi cu totul spirituală, şi nu sensibilă.
Precum astăzi sufletul este împiedicat în cunoaşterea sa de trup, care-l face să-şi imagineze totul corporal şi să nu înţeleagă decât adecvat cele spirituale, tot astfel atunci trupul se va ascunde şi se va subţia atât de mult, încât nu va mai părea din materie, apropiindu-ne de îngeri. Funcţiunile sensibile şi cele raţionale vor dispărea, întrucât şi unele, şi altele se datoresc faptului că nu cunoaştem lucrurile direct, ci prin trup şi deducţie, păstrând şi dezvoltând numai facultatea contemplării spirituale.
Unirea aceasta cu lumina dumnezeiască este superioară teologiei intelectuale şi se raportează la ea ca posedarea unui lucru la cugetarea despre el, până nu l-ai văzut. Dar prin această cugetare despre el nu-l poţi experia. Precum până n-ai în mâini aurul, oricât l-ai cugeta, nu-l vezi, nu-l pipăi, nu-l cunoşti exact, nu-l posezi, tot aşa şi cu cele dumnezeieşti, prin cugetare şi teologie nu le trăieşti şi deci nici nu le cunoşti într-adevăr. Palama are chiar şi imaginea lui Bergson, referitoare la acelaşi lucru, despre oraşul cunoscut din vedere sau din fotografie. Tocmai de aceea izvorul teologiei sigure este această unire cu Dumnezeu.
Aceasta n-o înţelege Palama în sensul că fiecare teolog spune lucruri incorecte, întrucât nu experiază ceea ce profesează, ci că tot ce frământă şi împart şi toarnă în forme teologii fără să priceapă uneori ei înşişi prea mult, dar experienţa celor ce-au stat în contact direct cu Dumnezeirea este experienţă fixată în izvoarele revelate sau în scrierile celor ce au retrăit măcar în parte înţelesul acelor izvoare.
Sfântul Grigorie Palama a fost fără îndoială un mare teolog şi un teolog al experienţei şi meditaţiei personale. Tot fructul experienţei sale se încadrează însă perfect în formulele vechi ale învăţăturii bisericeşti, cărora le-a împrumutat totuşi sens proaspăt şi personal.
Părintele Dumitru Stăniloae– revista Academia Teologică Andreiană Ortodoxă Română din Sibiu.
Sursa: https://marturieathonita.ro
CINSTE DOAMNELOR NOASTRE CREȘTINE
M-am întors de la pomenirea morţilor, care se face în fiecare sâmbătă din an, dar mai ales în Postul cel Mare. Bunicele gârbovite stăteau la uşa Bisericii de la patru dimineaţa, împovărate cu sacoşe, mai mari şi mai mici, cu pomană pentru cei adormiţi.
Preotul apare mai târziu, pe la cinci şi ceva, de mila lor, să nu le ţină prea mult în frig, deşi anunţase că slujba începe pe la şapte. Se risipesc prin Biserică ca nişte furnici, aşezând darurile pe mesele grele de lemn putred. Foşgăie pungile, abia mijind prin fiinţă, se fâţâie de colo până colo, aşteptând, aprinzând lumânări pe colivă şi pe pachetele de bunătăţi. Ici colo câte un oftat şi o amintire despre bărbatul plecat sau despre copilul marinar, înecat în apele de departe.
Urmează slujba de pomenire, ecteniile, pomelnicele citite tare şi rugăciunea de dezlegare. Apoi „Veşnica pomenire” şi întreaga Biserică leagănă alene coşurile cu bunătăţi ca pe nişte prunci în albiile lor.
O întreagă armie de raţionalişti găunoşi atacă necontenit tradiţia de două milenii a românilor. Ce atâta pomenire a morţilor? Ce, mânâncă mortul, bea mortul vinul vărsat pe mormânt? Astea-s tradiţii magice, folclor păgân, idolatrie, cult thanatic, abureală. Mai bine ca la sectanţi, unde la căpătâiul mortului un nene cu alură şi accent tâmpe, la cravată strânsă sufocant, aiuritor de gât, rosteşte afectat nişte predici interminabile şi indigeste.
Chiar aşa? Mânâncă şi bea mortul? Ce atâta tevatură în jurul unui eveniment tragic, când în Occident moartea e ascunsă, ca o ruşine supremă a vieţii fără rost. Mortul occidental, rujat, fardat, împănat cu formol, rânjeşte dintre florile scumpe ale coşciugului. Iar la noi, toată lumea: „Veniţi fraţilor să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă…”.
La o gândire mai adâncă a problemei, înfiorată de lacrimile rugăciunii, vedem că pomana morţilor e fundamentul firii omeneşti. Iubirea noastră se manifestă în chip esenţial în dăruirea de mâncare pentru cel iubit. Tânărul imberb, înfiorat, cu ochii alunecând în jos, o invită pe fecioară la cină. Femeia, gârbovită de truda zilnică, când vine bărbatul frânt acasă, primul lucru care iese din sufletul ei este strachina de mâncare pe care i-o pune în faţă. Mamele noastre sfinte, cu ochii grei, cu cearcănele până la gură, bântuie ca nişte stafii prin casă în muma zorilor pentru a pregăti mâncare pentru pruncii care pleacă la şcoală.
A da de mâncare celui iubit. Este actul suprem de euharistie a fiinţei, expresia luminii care ţi se naşte în inimă şi străpunge norul gros de indiferenţă care s-a lăsat peste lume. Este înflorirea firească a iubirii jertfelnice, îmbrăţişarea nevăzută dintre suflete. Câtă bucurie are femeia când soţul şi copiii se ospătează din bunătăţile pe care le-a pregătit. Cu mâinile pline de făină şi cu ochii lăcrimând a ceapă, femeia iese din istorie şi intră în veşnicie prin smerenie dăruitoare. De câte mii de ori a pregătit mâncare pentru cei iubiţi ai ei?
Revenim la pomana morţilor. Eu, ca preot primesc deseori şi eu câte un pachet din mâna tremurândă a vreunei bătrânici, de sufletul lui cutare. Ajuns acasă, cu vreo duzină de pachete, mă minunez de ce e înăuntru. O băbuţă a pus şerbet de trandafiri, că aşa îi plăcea bărbatului ei. Alta înveleşte atent un ban de 5 mii în batistă, pentru corabia sufletului. Una pune doze de Pepsi în pacheţel, că soţului tare îi plăcea zahărul lichid… Pâinicele, fursecuri făcute în ore de osteneală, lumânări, bomboane, pateuri, banane, mere, fasole bătută la pahar, sute de chestii.
Printre lacrimi şi singurătate, femeile acestea, care cară în spate neamul românesc, fac ce ştiu mai bine, fac ceea ce au făcut de o viaţă. Dau de mâncare pentru cei dragi. Ele ştiu, mai bine decât orice doctor în teologie, că Dumnezeu ne iubeşte atât de infinit, încât Se dă pe Sine de mâncare pentru noi. Împărtăşania este actul suprem de dăruire a lui Dumnezeu, ca mâncare pentru veşnicie.
Delicateţea, duioşia, dorul de a-l vedea pe cel ce acum e îmbrăţişat de Dumnezeu, sfinţenia şi smerenia, şoapta îngerului, lacrima înfiorată, lumina Învierii răstignită pe noaptea lumii, toate pe plinesc în această dăruire de hrană. Pomenirea morţilor e semnul şi dovada că iubirea trece dincolo de moarte, că suntem împreună în pofida mormântului, în ciuda morţii, sfidând iadul şi tenebrele lui. Şi e ceva mai mult decât atât.
E vestirea de taină a unei vocaţii pentru veşnicie: femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu.
CINSTE LOR!
Sursa: https://marturieathonita.ro
CAPETE DESPRE DRAGOSTE – SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL
Dacă pofteşte cineva ceva, se luptă ca să şi dobândească. Dar dintre toate bunurile şi lucrurile vrednice de poftit, cel fără asemănare mai bun şi mai vrednic de dorit este Dumnezeu. Câtă sârguinţă nu suntem aşadar datori să arătăm ca să dobândim acest lucru bun şi vrednic de dorit prin fire?
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui; ci mergi şi te împacă cu fratele tău», şi venind, adu lui Hristos, cu conştiinţă curată, prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
Când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care a venit; ci întreabă pentru ce a venit? Şi vei afla îndreptare. Deoarece fie prin acela, fie prin altul, trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu.
Necazurile încercărilor sunt aduse peste unii pentru ştergerea păcatelor săvârşite, peste alţii pentru oprirea celor ce vor avea să le facă. Dar afară de acestea mai sunt şi cele ce vin pentru dovedire, ca de pildă cele venite asupra lui Iov.
Omul cuminte, gândindu-se la puterea tămăduitoare a judecăţilor dumnezeieşti, poartă cu mulţumire necazurile care-i vin prin ele, nefăcând pe nimeni vinovat pentru ele decât păcatele sale. Iar cel nebun, necunoscând Providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuieşte şi când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.
Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru acestea.
Monah este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi, prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune, se lipeşte statornic de Dumnezeu. De vrei să afli calea ce duce la viaţă, caut-o în «Cale» şi acolo o vei afla pe ea, adică în «Calea» care a zis: «Eu sunt Calea, viaţa şi adevărul». Dar caut-o cu mare osteneală, căci «puţini sunt care o află pe ea»; şi nu cumva rămânând pe din afara celor puţini, să te afli cu cei mulţi.
Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare.
Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt boale înfricoşate ale patimii mândriei.
Timpul se împarte în trei. Credinţa se întinde împreună cu toate trei părţile; nădejdea, cu una dintre ele; iar dragostea, cu două. Atât credinţa cât şi nădejdea sunt până la o vreme; dar iubirea, supraunindu-se pentru veacuri nemărginite cu Cel supranemărginit, rămâne pururea, crescând mereu mai sus de ea. De aceea «mai mare decât toate este dragostea».
Mai întâi se minunează mintea, gândindu-se la nemărginirea lui Dumnezeu în toate privinţele şi la acel ocean nestrăbătut şi mult dorit. În al doilea rând se uimeşte, întrebându-se cum a adus toate lucrurile din nimic la existenţă. Dar precum «măreţia Lui nu are margine», la fel «înţelepciunea Lui nu poate fi iscodită».
Să nu dispreţuieşti porunca dragostei, fiindcă printr-însa vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar călcând-o, te vei afla fiul gheenei.
Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura în dragoste. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu, primind apărarea lui, sau chiar iscodindu-i tu apărarea şi socotindu-te pe tine cauză a ispitei şi fiind cu îndelungă răbdare până va trece norul.
Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că-L şi imită, după putere. Astfel Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbda neînvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de care cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi împărăţia Lui, se amăgeşte pe sine: «Căci nu cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu». Şi iarăşi: «Cel ce mă iubeşte pe Mine păzeşte poruncile Mele»… şi celelalte.
Dacă «Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă», după dumnezeiescul Apostol, pe de altă parte «toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El» atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci.
De aceea zice Mântuitorul: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci îl vor vedea pe El şi comorile din El atunci când se vor curăţi pe ei înşişi prin dragoste şi înfrânare; şi cu atât mai mult, cu cât vor spori curăţirea.
De aceea iarăşi zice: «Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie şi iată toate vor fi vouă curate». Adică nu vă mai îndeletniciţi cu lucrurile din jurul trupului, ci străduiţi-vă de vă curăţiţi mintea de ură şi neputinţă, prin inimă înţelegând Domnul mintea. Căci acestea întinând mintea, nu o lasă să vadă pe Hristos, care locuieşte în ea, prin harul Sf. Botez.
«Căi» numeşte Scriptura virtuţile. Iar mai mare decât toate virtuţile este dragostea. De aceea a zis Apostolul: «Vă arăt vouă încă o cale mai presus de orice altă cale», ca una ce-i înduplecă să dispreţuiască lucrurile materiale şi să nu pună nimic din cele vremelnice mai presus de cele veşnice.
Mulţi sunt prietenii, dar la vreme bună. În vremea încercărilor însă, abia de vei afla vreunul.
Extras din “Cele patru sute de capete despre dragoste” ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, din Filocalia– Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutul de Arte Grafice “Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 194.
Perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
PERIOADA TRIODULUI
„Postind, fraților, trupește, să postim și duhovnicește”
În anul liturgic sau răstimpul pe care îl petrecem cu toții în cadrul sfințitor al Sfintei Biserici alternează sentimentul bucuriei Învierii Mântuitorului Iisus Hristos cu taina mântuirii noastre, săvârșită prin Jertfa de pe Golgota. Avem, așadar, două mari teme pe care le putem observa chiar din mediul liturgic. Veșmintele clericilor și cele care împodobesc Sfântul Altar devin mohorâte sau cu nuanțe închise, lumina folosită este mai palidă, folosindu-se lumânarea și candela mai mult decât în altă perioadă a anului, cântările stranei sunt tânguitoare și pline de mesaje de pocăință. „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” devine imnul Bisericii. Ne putem da seama că am intrat în altă perioadă liturgică – Triodul.
Vorbim, așadar, despre un răstimp liturgic, dar și despre o carte care „dă tonul” în perioada care începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului și se încheie cu Sâmbăta cea Mare, în ajunul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Perioada Triodului și-a luat numele de la cuvântul grecesc triodion care dorește să ne sublinieze faptul că, în slujbele Sfintei Biserici, cântările de la Utrenie sunt alcătuite doar din trei strofe, detaliu important pentru rânduiala stranei. În cartea Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, ieromonahul Makarios Simonopetritul explică faptul că în viaţa Bisericii Triodul are două sensuri: sensul de perioadă liturgică în care Mântuitorul este prezentat ca Preot şi Jertfă, în acelaşi timp, și sensul de perioadă prepascală, de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.
Triodul are în centrul său Postul Mare sau al Păresimilor, precedat de trei săptămâni de pregătire încadrate de Duminica Vameşului şi a Fariseului, a Fiului Risipitor, Duminica Înfricoşatei Judecăţi (sau a lăsatului sec de carne) și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi a lăsatului sec de brânză).
Începând Postul Mare, încadrarea timpului liturgic o fac tot duminicile: a Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica închinată Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Cuvioasei Maria Egipteanca, culminând cu Duminica Floriilor, care deschide Săptămâna Dumnezeieștilor Pătimiri.
Dincolo de aceste elemente ce țin de viața sacramentală a Sfintei Biserici, perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
În anul 2018 comemorăm 100 de ani de la evenimentul politic major al anului 1918: desăvârșirea statului național român, realizată prin unirea provinciilor românești cu România. La început a fost unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), mai apoi unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918), iar în final unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă, România (1 decembrie 1918). Cele trei uniri formează împreună Marea Unire de la 1918, iar în 2018, la 100 de ani de la acele evenimente, sărbătorim CENTENARUL MARII UNIRI.
Ce sărbătorim la Centenarul Marii Uniri?
Credința românilor care au făcut Unirea că toată suflarea românească trebuie să trăiască împreună, într-un singur stat, ROMÂNIA.
Efortul susținut al românilor, de-a lungul timpului, de a nu uita că sunt români.
Năzuința românilor de a înfăptui Marea Unire, avută de-a lungul secolelor, indiferent de vicisitudinile istoriei.
Tenacitatea liderilor și a elitelor românești care au întreprins toate cele necesare ca Unirea să devină realitate.
Eroismul și jertfa celor fără de care visul românilor de veacuri, Marea Unire, nu ar fi fost posibil.
Nesupunerea românilor în fața imperiilor vremelnice care i-au afectat interesele și neacceptarea unei sorți potrivnice.
Ambiția românilor de a rămâne împreună după 100 de ani de la Marea Unire.
Rațiunea românilor de a căuta în permanență cele mai bune împrejurări pentruconcretizarea aspirațiilor legitime și valorificarea acestor ocazii.Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopţii, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie.
Crăciunul – întâlnirea Dumnezeirii cu umanitatea
„Astăzi Dumnezeirea S-a întipărit pe Sine Însăşi în umanitate, ca şi umanitatea să se întipărească şi să se facă podoabă în pecetea dumnezeirii!”
„În această zi s-a deschis uşa înaltului cerului rugăciunilor noastre. Şi noi să deschidem uşile noastre celor care n-au greşit şi ne roagă de iertare”
„Laudă Glasului Care S-a făcut trup și Cuvântului Celui Preaînalt Care S-a făcut carne. L-au auzit urechile, L-au văzut ochii, L-au pipăit mâinile și L-a mâncat gura.”
„Voios era între copii ca un prunc, și înfricoșător era între îngeri ca un Stăpân.”
„[Pruncule] Nu faci nicio deosebire între părinții Tăi și străini, între cea care Te-a născut și slujnice, între cea care Te-a alăptat și femeile desfrânate. E aceasta năvala sau iubirea Ta, Atoateiubitorule?”
„În această zi a iertării, nimeni să nu-şi răzbune vreo greşeală! În această zi a bucuriei să nu împărţim dureri! În a ceastă zi blândă să nu fim aspri! În această zi liniştită să nu fim arţăgoşi!”
(Sfântul Efrem Sirul, 306 – 373)Postul Nașterii Crăciunului a fost rânduit de Biserică pentru a-i pregăti pe credincioși spre cuviincioasa întâmpinare și serbare a marelui praznic al nașterii cu trup a Mântuitorului Iisus Hristos. El aduce aminte creștinilor de patriarhii și drepții din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post și rugăciune, în așteptarea și cu nădejdea venirii lui Mesia – Izbăvitorul.
Postul Naşterii Domnului
După unii tâlcuitori prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. După alți tâlcuitori, postul Nașterii mai simbolizează și noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.
Dacă lunea, marțea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu cruce neagră se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, în acest caz, se dezleagă la untdelemn și vin, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Dacă se întâmplă miercuri și vineri un sfânt cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin. Dezlegare la pește se dă de asemenea la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), în orice zi ar cădea.
Ca fel de postire de bucate, postul Nașterii Domnului este de asprime mijlocie – ca și al Postul Sfinților Apostoli -, mai puțin riguros decât Postul Mare, având multe dezlegări la pește, ulei și vin.
”Sfântul Apostol Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin iubire.” (Părintele Cleopa)
Apostolul Andrei (cel Întâi chemat)
Andrei (d. 30 noiembrie 60, Patras, Achaia, Imperiul Roman) a fost un apostol al lui Isus din Nazaret, frate cu Simon Petru.
Evanghelia după Ioan menționează că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus. Conform aceleiași evanghelii, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Simon Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat”. În enumerările apostolilor (Mt 10,2, Mc 3,18, Lc 6,14, F. Ap. 1,13) Andrei este menționat mereu între primii patru. Cu toate acestea, nu se numără printre cei trei pe care Isus i-a tratat în anumite situații ca pe cei mai apropiați ai săi (Petru, Iacob și Ioan).
Conform Evangheliei după Ioan cei doi frați, Simon Petru și Andrei, erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret. Conform Evangheliei după Marcu aveau o casă în Capernaum (Mc 1,29) și erau de profesie pescari.
Surse: ro.orthodoxwiki.org